Ne despart mulți kilometri.
Ne despart drumurile și un virus care ne-a pus pe toți la perete. Am înțeles că, noi, oamenii, nu suntem atât de puternici precum ne credem.
Am înțeles că suntem atât de mici și neputincioși, iar viața este imprevizibilă. Și, nu avem tot timpul din lume.
De la începutul acestei pandemiei mulți dintre noi nu ne-am văzut cu cele mai dragi persoane din viața noastră.
Mulți dintre noi nu și-au îmbrățișat copiii, nepoții, iubiții, iubitele, mamele, tații, bunicii și bunicele.
Dorul ne macină și ne doare atunci când ne gândim că vine Crăciunul, iar noi nu vom fi acolo unde ne simțim Acasă, unde ne simțim iubiți, iar sufletul nostru se umple cu recunoștință și dragoste.
Drumurile ne despart, iar amintirile frumoase care stau ghemuite pe circumvoluțiunile creierului ne fac fericiți.
Amintirile ne ajută să mai sperăm, să iertăm, să iubim, să credem în minune și să luptăm. În amintirile noastre stau cuminți bunicii care ne spun povești la gura sobei.
În amintiri mama nu a îmbătrânit, iar copiii nu au crescut. În amintiri străzile orașului au rămas același, iar fluturii din stomac în mai stau acolo, nu s-au pierdut printre rutină, orgolii și certuri.
Kilometri mii și un dor enorm. Într-o zi ne vom vedea și crede-mă vom construi alte amintiri.
Cu drag, Mary!
