Tu ești grăbit. Mereu fugi. Mereu cauți ca a ta minte să fie ocupată.
Fugi de ochi străini. Fugi de întrebări. Fugi de norii întunecați care vin ca un blestem într-o zi însorită. Fugi de liniște și de tăcerea care a luat în stăpânire casa ta. Fugi de ploaie și de trecut. Fugi de tine. Fugi de urletul din al tău interior.
Te-aș lua de mână pentru câteva minute.
Ți-aș arăta cum e să nu alergi pe drumuri diferite. Ți-aș ridica privirea spre cer să vezi cum și-a pictat norii. Te-aș săruta pe frunte și ți-aș ghici în palmă.
Ți-aș arăta cum este să mergi desculț pe pământul umed. Te-aș îmbrățișa strâns la al meu piept ca să vezi cum e atunci când ai senzația că timpul se oprește pentru tine.
Dar, tu fugi. Fugi de insomnii. Fugi de întrebări. Fugi de lumea ta.
Te ascunzi printre grimase. După ce închizi ușa după tine îți pui masca bine lucrată de ani la rând. Vrei să fii altfel, mai dur, mai rece. Însă, eu știu că al tău suflet cald, iar mâinile tale sunt gata oricând să-mi aranjeze părul după ureche.
Știu că ai vrea ca în casa ta să mai fie o pereche de papuci, iar noaptea târziu să ai pe cine îmbrățișa și dimineața să ai cui să-i spui „Bună Dimineața”.
Tu știi că aș putea să te iubesc, dar tu fugi de mine, de ochii mei, de ale mele brațe. Ție îți este frică de iubire, de tine, de tăcere și de clipele în care timpul s-ar putea opri pentru câteva secunde.
Cu drag, Mary!
