Toți mă cred stâncă, dar eu sunt ca un pescăruș cu o aripă frântă în mijlocul mării

Știi, eu totul fac prea târziu.

Plâng când toți zâmbesc. Mă opresc din al meu drum când toți aleargă la cuvântul „Start”. Spun că nu-mi place cafeaua, dar o beau atunci când plouă și vântul bate.

Încerc să-mi las inima în mâini crăpate, gingașe, mâini de pictor, mâini de scriitor, mâini simple, uscate.

Apoi, înțeleg că e atât de complicat să cred în cuvinte, în ochi, în îmbrățișări la apus de soare și mă închid în a mea carapace. Resping zâmbete, brațe calde și buze dulci cu miros de mare.

Le arăt altora orizontul, iar eu mă pierd pe un câmp pustiit și ars de soare.

Le dau altora mâna când se prăbușesc, iar pe mine mă las să cad în cele mai adânci prăpăstii ale iadului. Tac când trebuie să strig și stau cu spatele drept când trebuie să mă prăbușesc pe asfaltul umed și rece.

Toți mă văd ca un colac de salvare, atunci când se îneacă în sticla de vin, când durerea le-a împânzit sufletul, când sunt lăsați într-o casă plină cu amintiri. Unii mă cred Soare, Floare și Ploaia de primăvara.

Însă, eu sunt un pescăruș cu o aripă frântă pe o stâncă în mijlocul mării.

Cu drag, Mary!

 

 

3 comentarii

  1. Foarte frumos!Imi place tot ce scrii..

    1. Mulțumesc, Camelia.

  2. angelica spune:

    suntem la fel?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *