Tu, zici să te las să mă iubești.
Tu, îmi zici să te las să-mi pregătești micul dejun, să mă ții de mână și să-mi citești în palmă. Tu, vrei să mă numești „Iubito” și să mă îmbrățișezi la unu noaptea când eu voi scrie rime și versuri. Tu, zici că nu ești ca alții, că ești sincer și adevărat.
Tu, vrei să-mi arăți stelele și orizontul.
Tu, vrei să fiu a ta și să te cred. Tu, nu știi că al meu suflet a fost devastat. Tu, nu știi că eu am fost ca un puzzle cu piese pierdute. Le-am căutat mult.
M-am adunat bucată cu bucată. I-am pus plasture inimii și i-am interzis să mai creadă în „Te iubesc-uri” false și declarative.
Tu, vrei să-mi fie dor de ai tăi ochi și de ale tale degete care se joacă cu al meu păr.
Tu, dorești să-ți urmez pașii și să te primesc în al meu suflet renovat. Tu, vrei să te iubesc. Dar, dragul meu, tu, nu știi că mie îmi este frică de iubire.
Îmi este frică că din nou voi fi mințită, dezamăgită și folosită. Îmi este frică că din nou îmi voi creea iluzii. Îmi este frică să iubesc.
Cu drag, Mary!
