Atunci când am zile în care mă întreb cum arată iubirea, admir copiii.
Ei oferă iubire necondiționată. Și tot ei ne pun în palme toate rănile, frustrările, durerile pe care le ascundem, le reprimăm. Când lovim un copil, de fapt asuprim Dumnezeul din noi. Când strigăm și înjosim un copil, ne umilim pe noi înșine. Fiindcă, copiilor nu le este frică să fie sinceri, autentici, să își arate puritatea, vulnerabilitatea. Iar noi, maturii, suntem deținătorii unui copil pe care îl ascundem în adâncul interiorului nostru – un copil care a dăruit iubire, iar adulții nu au știut cum să primească dragostea lui. Un copil rănit, supărat, furios.
Zic să ne îmbrățișăm mai des copilul interior.
Să iubim adultul de azi. Să ne permitem să fim vulnerabili. Să fim liberi – fără măști, fără ziduri, fără frica de a fi judecați. Să nu ne fie teamă de lacrimi, de greșeli, de acele momente în care credem că nu mai avem putere. Deoarece, conectându-ne cu acel copil mic, vulnerabil, care are nevoie să fie văzut, iubit, ascultat, care are nevoie să se simtă în siguranță, devenim întregi cu toate părțile fragile.
Copilul interior nu dispare niciodată.
Așa cum și copilul din interiorul meu a așteptat ani la rând să fie văzut, să fie ascultat, să fie validat. Uneori îl simțeam prin propriile neliniști, prin anxietatea care îmi cuprindea inima, prin fricile pe care le purtam. Alteori apărea sub forma unei lacrimi, prin singurătatea pe care o simțeam chiar și atunci când aveam pe cineva alături. Era lângă mine și atunci când mă implicam în relații nu conștient, nu ca un adult, ci din dorința de a fi iubită – nu de un bărbat, ci de un tată. Era acolo mereu, sperând că va veni și acea zi în care o voi vedea.
Și a venit. Am văzut-o, cum stătea pitită la casa de lângă plopi.
Avea ochii mari și părul în bucle. Citea „Fetița cu chibrituri”. Am luat-o în brațe și i-am zis că de azi să nu-i mai fie frică, sunt eu cea care o voi conduce în această viață. Știu că nu i-a fost ușor, dar acum, în prezent, lucrurile stau altfel. Am devenit un adult care poate și știe cum să-i fie alături. Am revenit la mine și la ea. Nu am mai fugit de mine prin acel păr blond, un cercel în nas, fotografii. Mi-am diminuat durerea. Și e frumos. Și e fain.
Poate părea un basm, dar psihoterapia este mult mai profundă. Nu e doar despre citatele frumoase de pe rețele, este despre conexiune, multă vulnerabilitate și încrederea în psihoterapeutul care te ghidează în această călătorie.
Cu drag, Mary!
