Mă uit în oglindă și văd părți ale mamei pe retina ochilor, pe ridurile adâncite, pe primul fir cărunt.
Mama stă pitită și în „Oful” spus seara târziu, în unele cuvinte tăioase. Mama curge prin vene și pe lacrima de pe obraz. Mama e în pașii rapizi ca să le reușesc pe toate. Mama e în curaj, e în putere, e în furie, dar și în răbdare. Îmi iau mama din mine când zic cu dârzenie „Nu”, când pun limite, când mă aleg. O iau pe mama din fiecare celulă când caut răspunsurile la „De ce?”. O iau cu mine și atunci când învăț să fiu pe primul loc.Mama îmi îmbătrânește. O pun la călduț în cotloanele interiorului. O cuprind cu toate durerile, neputințele și încercările. Îi ascult cuvintele nespuse, îi privesc în ochi fricile și ating atent rănile nevindecate.
Îmi privesc mama și contemplez la trecerea propriilor ani. Voi îmbătrâni frumos ca ea.
Cu aceleași mâini obosite, dar blânde, care au hrănit, au mângâiat și au șters lacrimi. Cu aceeași privire blândă și plină de dragoste. Cu aceeași iubire pe care o pot oferi necondiționat, cu aceeași empatie și omenie. Cu aceeași verticalitate și curaj. Mama m-a învățat că viața nu este despre perfecțiune, ci despre curajul de a recunoaște când greșești. Despre puterea de a lua totul de la zero, de a se restructura, de a evolua. M-a învățat că frumusețea nu e despre modul cum arăt la exterior, ci și despre interiorul meu, cum am grijă de el, cum îl accept și cât de conectată sunt cu mine. Mama mi-a permis să îi spun supărările pe care le am față de ea, fără ca să mă învinovățească.
Mama mi-a arătat că uneori iubirea nu se spune, se simte și se arată în fapte simple: o farfurie de mâncare caldă, un „ai grijă” spus la telefon, o îmbrățișare, un „îmi pare rău”.
Îi văd anii cum se adună pe chip, săpând riduri adânci sau abia vizibile. Înțeleg că dețin tipare bine conturate în mine, pe care le repet inconștient. Înțeleg că, la un moment dat, voi fi eu „mama” pentru cineva. Voi fi un exemplu, o supărare, o amintire profundă. Poate o îmbrățișare, o alinare, o speranță. Mai înțeleg că am greșelile mele, dar mai am și oportunitatea de a repara ceea ce mama nu a știut, fără ca să învinovățesc sau să port supărare.
Mama nu dispare niciodată. Se transformă în noi. Se mută în vocea noastră, în gesturile noastre, în felul în care iubim și în felul în care oferim iubirea.
Cu drag, Mary!
