Fiecare om are rana sa.
Rana pe care o tratează ani la rând sau îi caută leac. Rana despre care nu vorbește cu nimeni și noaptea târziu îi scoate pansamentul, când nici un ochi de om nu mai este treaz. O rană nevindecată care sângerează, ustură și doare.
Fiecare om are secretele și scheletele sale în dulap.
Despre care nu scrie și nici nu le scoate la iveală, din frică, din neputință, din dorința de a uita de tot și de toate. Pe care le transformă în poezii și le pune pe hârtii pe care le ascunde printre alte teancuri de manuscrise vechi și mucegăite.
V-ați uitat vreo dată în ochii oamenilor din transportul public?
Ați văzut că mulți poartă în ei durerea? V-ați gândit măcar pentru o secundă că a lor suferință este soră cu a voastră? V-ați gândit că necunoscuții de pe stradă au atât de multe trăiri comune cu voi?
Aparent toți suntem bine. Însă, adevărul e altul, toți suntem bolnavi pe interior.
Toți luptăm cu ceea ce vrem să uităm. Însă nimic nu se uită. Emoțiile rămân adânc tipărite pe circumvoluțiunile creierului. Dorul și durere se acumulează printre ridurile adânci și în ochii care ascund atât de multe.
Toți avem răni și cicatrici pe suflet.
Cu drag, Mary!
