La un moment dat am fost flori delicate.
Timpul, ploile și viscolele ne-au clătinat, ne-au doborât. Apoi, am învățat să ne creăm un scut. Doar ca să fim în siguranță, să nu ne mai doară. Ne-am promis că nimeni nu ne va mai răni și că vom găsi un umăr puternic. Vom alege calea corectă. Și a fost complicat. Am învățat să ne creștem rădăcinile, să credem în Soare. El nu ne va arde, nu ne va face rău. Am devenit propriul nostru umăr plin de putere și curaj.
Am învățat să credem în oameni și în propriile forțe.
Am înțeles că iertarea nu e despre ceilalți, ci despre noi. Am conștientizat că frumusețea noastră nu e doar despre exterior – modul în care ne prezentăm celorlalți, felul în care dorim să fim percepute. Frumusețea e mult mai complexă: e despre interiorul care se reflectă în privire, în fiecare gest nonverbal, în ridurile fine, în tăcerea chipului nostru. Am învățat că lacrimile nu sunt neapărat slăbiciune și că nu e o rușine, nu e greșit să fim vulnerabile, să avem nevoie de pauze și de timp. Am acceptat că nu putem controla totul. Unele lucruri se întâmplă pur și simplu. Tot ce putem face este să acceptăm, să găsim soluții sau să cerem ajutor.
Am învățat că nu e nevoie să fim perfecte ca să fim iubite.
În timp, după multe lecții, am înțeles că nu toți oamenii care intră în viața noastră ne vor lăsa sufletul neatins, fără răni sau regrete. Și e în regulă. Sunt etape prin care e nevoie să trecem, să doară, să învățăm. Am învățat să nu mai cerșim iubire, ci să ne lăsăm iubite și să oferim iubire.
Astăzi, florile delicate au devenit femei – nu puternice, nu de fier.
Ci femei care încă pot zâmbi, care încă mai cred, care își mai oferă șanse, chiar și după experiențe dure.
Nu le mai este frică să fie ele însele, adevărate și autentice. Nu mai așteaptă să fie văzute și iubite. S-au văzut și au învățat grija de sine.
Flori delicate sub un cer senin au învățat să înflorească în fiecare primăvară, cu mai multă încredere.
Cu drag, Mary!
