Îmi șoptești că poți iubi. Însă, mie îmi este frică. Nu mai vreau să se dea cu mine de pământ

Chișinăul la ora două dimineața este atât de frumos.

Nu se mai grăbește. Nu se mai îmbrâncește. Nu se mai claxonează. Nu se mai cerșește. Nu se înjură și nici nu se scuipă. Nu aleargă nimeni spre troleibuz.

Nu se fumează grăbit. Străzile lui sunt doar ale noastre. Frunzele și cerul ne aparțin. Este al nostru cu ale lui lumini, cu ale lui teatre și parcuri.

Tu pășești grăbit.

Încerc să te cunosc, să-ți ascult bătăile inimii și adâncul sufletului. Suntem străini și totuși acest oraș tomnatic ne unește, ne apropie. Îmi iei mâinile în ale tale palme și dorești să mi le încălzești.

Însă, tu, nu știi că m-am transformat într-un ghețar. Sunt rece și colțuroasă. Aș vrea să-mi încălzești inima și să mi-o iubești. Dar…

Știi tu, mereu este un „Dar”.

Tac și zâmbesc. Gândesc mult, mai puțin simt și mă ascund în a mea carapace. Într-un alt noiembrie am fost ruptă în mii de bucăți. Greu m-am adunat.

Nu mai vreau să se dea cu mine de pământ. Îmi este frică să cred în iubire, în promisiuni și în „Noi”. Nu mai pot să las pe cineva să facă parte din lumea mea.

Gerul din mine mi-a înghețat buzele, inima, iubirea. În mine viscolește. În mine se duc lupte crâncene. În acest noiembrie sunt alta. Sunt lapoviță și viforniță.

E două dimineața și îmi șoptești că poți iubi. 

Cu drag, Mary!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.