Cred că fiecare dintre noi are oameni care rămân pecetluiți în sufletul nostru, chiar dacă ei au devenit un punct mic în infinit.
Oameni care nu erau bogați material, însă aveau o comoară în interiorul lor. Și, dăruiau din ea fiecăruia care avea nevoie. Am și eu în căsuța sufletului meu astfel de oameni. Antreul casei mele este compus din două părți, stânga și dreapta. Fiecare parte este compusă din câte o cameră. Camere care dețin lumea lor, neatinsă, nepătată de exterior. Una dintre a aceste odăi e amplasată pe mijloc, partea dreaptă, are o ușă din lemn, vopsită de zeci de ori cu vopsea albă. Deschizând-o, liniștea va fi străpunsă de un scrâșnet lung și asurzitor.
Pășind în interior vom fi cuprinși de mirosul lemnului ars în sobă, iar căldura ne va mângâia obrazul.
Privirea va fi țintită spre o fereastră veche care duce spre spre stradă și oferă o panoramă deschisă, cu oameni grăbiți, copiii alergând, trenul trecând lăsând în urma lui sunetul surd – „tuccccc”.
Lângă acest geam din lemn putrezit este așezată o masă vechi, pe care stau bine aranjate cărți de croșetat, ghemuri de ață, un radio care emite melodii, frânturi din teatru la microfon, știri despre oameni care se nasc și se pierd în vâltoarea timpului.
Lângă sobă stau câteva fete, fiecare dintre ele sunt ca niște păsărele care ciripesc mult și mânuiesc cu dibăcie cârligul și ața.
Continuă să turuie, fără nici o minută de răgaz, deoarece a lor ciripit nu este doar auzit, ci și ascultat de o Doamnă care poartă batiste colorate, pulovere și cardigane croșetate atent, cu migală, cu multă răbdare. O Doamnă cu ochii albaștri, cu părul cărunt și cu un chip senin ca cerul de după o ploaie lungă și rece. O simplă Doamnă.
Undeva într-un colț pe un scăunel se zărește o fetiță.
E nouă în cercul „Mâini dibace”. Puține se știu despre ea. Doar un lucru este evident, prietena ei îi este tăcerea. Doamna o îndeamnă să îi arate lucrarea, o garoafă roz compusă din multe piciorușe cu un jeteu. Fetița luând tăcerea de mână, cu pași mărunți, cu mânuțele transpirate, îi întinde floarea pe jumătate gata. Doamna îi zâmbește, o privește direct și îi zice că e cea mai frumoasă garoafă pe care a văzut-o până acum, apoi o îndeamnă să se așeze lângă ea și să îi spună cum ar descrie peisajul de afară și dacă știe de poetul Grigore Vieru.
Ochii fetiței s-au luminat. Inima era gata să iasă din piept de fericire.
În sfârșit este bună la ceva. Știe a croșeta o floare. Se așeză cu atenție, cu o voce stingheră spuse că citise multe poezii de ale poetului, că îi plac cărțile și că a salvat câteva de la foc, avea o vecină care aprindea cu ele focul în sobă. Își aruncă privirea spre geam, văzu trenul, o privi pe Doamnă și îi zise încet, șoptind: „Probabil așa e și viața, ca acest tren, cu multe vagoane, nu știm ce este în fiecare și nici la ce stație se va opri”. Doamna o îmbrățișă, îi zise că de azi înainte să se așeze la masă și va fi șefa Cercului „Mâini Dibace”.
Ochii fetiței se umeziră.
Nu știa ce are această Doamnă. Însă, avea ceva deosebit, ceea nu deținea nici un om care o înconjura. Lângă ea se simțea Altfel. Probabil într-o zi va găsi cuvântul potrivit pentru sentimentul care îl trăia. Până atunci va alerga la mama cu floarea croșetată și îi va zice „La mulți ani”. Apoi, va croșeta și bunicii o pereche de ciupici. Și, da, vor fi cei mai călduroși.
Fetița a crescut. Doamna a devenit stea. Prima garoafă croșetată nu e cea mai frumoasă.
Doar că de fiecare dată când crede că nu e valoroasă vizitează această cameră, îi amintește acelei fetițe micuțe că a fost cândva o Doamnă care a crezut în ea și i-a zis că începuturile mereu sunt mai complicate, este nevoie de curaj și de oameni potriviți.
În fiecare sfârșit de an sunt recunoscătoare oamenilor care cred că nu au făcut nimic și totuși au făcut totul.
Cu drag, Mary!
