Unii oameni vin a noastră viață ca o ploiță caldă de vară.
Ne iau de mână și ne arată răsăritul pe care de atât de multe ori l-am lăsat pentru altădată. Ne fac să uităm de regrete, de un trecut cu multe răni, de oameni și de ochi în care ne-am regăsit de atâtea ori.
Ei ne alină dorul, ne mai dau speranță, ne fac să credem din nou în noi și-n iubire.
Ne lasă să greșim, apoi ne iau în a lor brațe. Ne arată antidotul uitării. Ne lasă să visăm, să credem în miracole, să iubim, să fim noi – naturali și plini de răni netratate.
Ne lasă să plângem pe a lor umăr.
Ne ascultă cuvintele și ne aduc dimineața cafeaua în pat. Nu dau prea multe întrebări și nici nu răscolesc printre ale noastre schelete din dulap. Ne lasă să creăm amintiri cu ei. Ne lasă să fim dependenți de a lor respirație, de a lor parfum, de a lor iubire, de a lor privire.
Când credem credem că ne-am vindecat de oameni, de amintiri, de dor, de răni sângerânde, acești oameni pe care îi credeam o parte din a noastră viață ne părăsesc.
Ne lasă așa precum ne-au găsit – niște oameni plini cu bube pe interior. Ne lasă cu buzele mușcate, cu lacrimi sărate, cu țigara nefumată și cu cafeaua amară – cândva o îndulcea iubirea lor.
Ne lasă cu sufletul sfâșiat și cu lecția pe care nu trebuie să o uităm niciodată: Nimeni nu sunt doctori de suflete. Doar noi suntem capabili să ne tratăm sufletul sfâșiat în mii de bucăți.
Cu drag, Mary!
