Tu, nu știi, dar străzile pe care ne-am plimbat, le evit.
De mult nu mai pășesc pe asfaltul care este amprentat cu ai noștri pași – pași încărcați de amintiri din dragoste și durere în despărțire. Deoarece, străzile care ne purtau noaptea târziu sunt construite din planurile noastre, din săruturi, visuri, îmbrățișări și promisiuni – toate fragmente ale unei povești de dragoste triste, pe care încerc să o uit.
Aerul îți mai poartă mirosul, iar lacul lângă care atât de multe ori stăteam în tăcere, îți mai păstrează reflecția.
Melodia noastră preferată, nu o mai ascult. O știi și tu. Îmi amintește de nopțile în care eram a ta, iar ale tale săruturi îmi pictau corpul nud. Palmele tale erau harta mea – harta iubirii și a suferinței. În ale tale palme citeam viitorul și tot ele îmi erau scut. Și, știi, am crezut în tine, în povestea noastră, în cum să trec peste o relație care acum doare.
Ocolesc locul unde pentru prima dată ne-am întâlnit.
Acolo, privirile noastre s-au intersectat și am fost convinsă că ne-am mai iubit într-o altă viață. Tu, știi, ți-am spus de atâtea ori că-ți cunosc ochii, iar pașii tăi i-am mai auzit, ți-am mai simțit buzele pe ai mei umeri, iar vocea ta mi-a mai spus „Te iubesc”. Sentimentele după despărțire mă urmăresc, dar trebuie să învăț să-mi vindec inima.
Am plecat din casa unde erai peste tot.
Am șters fotografiile cu noi doi, iar amintirile care dor le-am ascuns adânc în suflet. Am interzis creierului să-și smintească de tine. Te-am scos încet, încet din a mea inimă și înțeleg că mi-ai devenit un străin – o durere care mă învață cum să merg mai departe după o relație.
Un străin care trece prin subterana de la Unic și nici nu-și amintește că într-o primăvară când afară ningea, în acel loc privirile noastre s-au întâlnit întâmplător, în povestea unei iubiri care acum este doar o amintire dureroasă.
Cu drag, Mary!
