Am întâlnit-o.
E ea. Acea femeie care m-a înnebunit, care mi-a făcut inima să bată mai puternic.
Mă înnebunește, dar îmi zice că vrea să fim doar prieteni ( la naiba, e rea, e nebună, o vreau aici și acum) îmi spune să nu exagerăm, să nu complicăm lucrurile, dar cu ea orice problemă aș depăși-o mai ușor.
E atât de dulce, atât de frumoasă, atât de nebunatică, atât de gingașă. E genul de persoană care nu vrea să mai facă iarăși aceleași greșeli, care s-a maturizat prea repede din cauza unui dobitoc sau poate datorită unui dobitoc.
Încearcă să scape din ale mele brațe, dar vreau să-i simt respirația.
N-am crezut vreodată că îmi va place să privesc desene animate, dar lângă ea mă simt ca un copil. O dezbrac cu gândul și vreau să o ating, să o iubesc. Nu am știut că poate fi atât de puternică și stăpână pe sine.
Se teme, o înțeleg, mi-e frică și mie. Mi-e frică de omul pe care ea mi-l trezește din prăpastia sufletului.
Suntem la 450000 de metri unul de altul, 12 ore de călătorie, două posturi vamale. De-ai ști că deja mi-e dor de tine.
De ce oare nu ne-am cunoscut mai înainte?
De ce? Ce meleaguri colindam atunci?
Râd și plâng, am fost până la ea doar un tip cu bune maniere. Acum sunt nebun după ea, m-a transformat într-un bărbat vulnerabil și romantic.
Vreau să te țin în brațe toată viața, dar trebuie sa plec în jumătate de oră.
Dacă vei rămâne doar o amintire în viața mea, crede-mă, te voi povesti frumos.
Adio nebuna mea!
PS: Sper să te revăd într-o zi, chiar dacă ți-am spus „Adio”.
Cu drag, G.
