Mamă, m-ai învățat să iert. Și am iertat.
Am iertat palme, pumni, bârfe, cuvinte dure, insulte, minciuni. Ca să fiu și eu iertată într-o bună zi când mă voi pierde și voi greși. Mi-ai zis să fiu bună și să nu port ură pe cei care m-au trădat.
Iar eu am mângâiat atunci când mi se dădeau palme. Când am plecat de lângă oameni care meritau durere, nu i-am insultat, ci le-am mulțumit pentru amintiri și i-am îmbrățișat. Așa m-ai învățat.
Mi-ai zis să fiu demnă și să nu stau lângă bărbatul care mă umilește și-mi taie aripile.
Mi-ai spus să dau șanse, deoarece toți oamenii au nevoie de o șansă. Iar eu am dat șanse celor care mi-au greșit. Doar că de fiecare dată ei continuau să greșească și să-mi provoace durere. Auzeam doar promisiuni și multe regrete false.
Mamă, mi-ai spus să nu plâng atunci când sunt părăsită și mințită.
Mi-ai spus să nu cerșesc iubire, să nu mă umilesc și să am caracter. Ai zis că iubirea cu de-a sila nu se dobândește și că fericirea care are la bază alte lacrimi străine nu ține mult. Roata se întoarce.
Mamă, dar nu m-ai învățat să nu iubesc.
Nu m-ai învățat să nu-mi ajungă iubire pentru toți. Nu m-ai învățat să nu fiu dependentă și bolnavă de iubire. Eu, mamă, femeie educată de tine te-am ascultat și mereu am continuat să iubesc, să iert, să sper, să cred .
Dar de ce unii ne țin de mână, chiar dacă nu simt nimic pentru noi?
De ce unii se căsătoresc cu noi dacă se mai duc și la altele? De ce unii ne văd ca pe niște fabrici de copii? De ce se întâmplă de foarte multe ori să-i iubim pe cei cărora nu le pasă?
Cu drag, Mary!
