Prima dată am auzit de stres și de depresie în clasa a-VIII-a.
Îmi făceam temele pentru acasă când vocea de fundal care cuprindea camera mi-a atras atenția. Vorbea despre stres, apoi prezentatoarea a întrebat despre depresie. Tata a mutat la alt canal, iar eu m-am gândit că doar cei de la oraș, din țări străine sunt stresați și de alintați ce sunt suferă de depresie.
Pe strada mea nimeni nu era stresat.
În familia mea toți erau bine, nici urmă de depresie. Doar că, într-o zi am observat că atunci când trebuie să recit vreo poezie sau să povestesc, îmi rod unghiile. Și m-am întrebat ce se întâmplă? De ce fac asta anume când trebuie să ies în fața clasei?
Am mai înțeles că tare des aud cuvântul „emoții”, însă nu știam cum arată ele și cum se manifestă.
Apoi, într-o zi o vecină s-a sinucis, chiar dacă toată lumea o credea fericită. Și, iarăși m-am întrebat de ce unii oamenii fac acest pas și de fapt ce se ascunde cu adevărat după fapta în sine?
M-am dus la bibliotecă, dar acolo nu am găsit cărți care să-mi dea răspunsuri la întrebări.
În schimb am găsit o carte despre droguri și în ea am găsit cuvântul „durere”. Am luat căldarea și am plecat la fântână, acolo erau femeile străzii mele, povesteau de toate – copii, soț, pâine coaptă, câmpuri prășite.
Le-am privit direct în ochi, am zărit o umbră care le cuprindea retina – era durerea.
Și am dedus că odată ce durerea s-a cuibărit în a lor suflet, probabil acolo viețuiește stresul și depresia.
„Dar oare cum se manifestă aceasta depresie și acel stres” mă întrebam în timp ce plecam spre casă cu căldarea goală.
Cu drag, Mary!
