„Te iubesc” era rar întâlnit în familia mea, pe strada mea sau la școală.
„Te iubesc” era ca un un fel de portocale pe care le mâncam doar de sărbători. Era ca ciocolata Bounty, scumpă și așezată la vitrina magazinului micuț și îmbâcsit cu de toate. „Te iubesc” era ca marea- de neatins, un vis – „Voi crește mare, voi ajunge la mare”.
„Te iubesc” era ca și Chișinău pe care îl vedeam doar în cărți, la televizor.
„Te iubesc” umplea casa doar când tata privea filme. „Te iubesc” era parcă o normalitate și totuși era prezent doar în frazele din romane și în telenovelele spaniole.
Mama zicea că totul trebuie de făcut cu iubire.
Cocea pâine cu iubire, ne mângâia și ne aștepta, tot cu iubire. „Te iubesc-ul” ei îl simțeam, nu era nevoie ca să mi-l vociferezi.
Știam că mă iubește fără ca să-mi spună. Însă, am citit într-o carte că așa arată „Te iubesc-ul” mamelor și că el este unic, prețios ca un diamant.
Apoi, am înțeles că acest „Te iubesc” reprezintă dragostea descrisă prin cuvinte.
Două cuvinte care nu se pot lua pe datorie ca și ciocolata Bounty.
Tu, când ai zis ultima dată „Te iubesc”?
Cu drag, Mary!
