Sunt case. Multe case. Mii de case.
Cu ferestre de lemn și vopseaua jupită de timp și de ploi. Altele mai modernizate stau cochete îmbrăcate cu acoperiș nou colorat și ferestre de termopan. Case care ascund suflete și dorul care arde în inimi tăcute.
Unele au garduri înalte și porți de fier. Altele stau stinghere cu gardul de lemn și portița mica care scârțâie. Cu acoperișul spart, iar atunci când plouă se aude: Pic- pic -pic. Și cineva numără picăturile de ploaie: unu, doi, trei. Și e rece, și plouă, și e trist.
Case cu uși încuiate pe care ai vrea să le deschizi, să afli ce e dincolo.
Ce ascunde lumea din acei pereți. Scârț, scârț. Se aude ușă descuiată. Această casă ascunde sticle goale. Multe sticle goale. Pereții sunt pictați cu amintiri urâte, dureroase.
O altă casă. O altă ușă. Aceasta nu scârțâie. E nouă. Miroase a cozonac și a vin fiert. E cald și e bine. Muzică și cărți. Sunt doi oameni, dar singuri în doi.
Bat încet, dar nimeni nu-mi deschide.
Oare nu-i nimeni acasă? Ușa e veche și murdară. Are lacătul ruginit, iar pe scândura putrezită se zărește un „Te iubesc” stângaci cioplit cu un cuțit. Casa aceasta ascunde miros de urină, de bătrânețe și de neputință.
Case multe, oameni mulți.
În unele aleargă copii. În altele doi îndrăgostiți se iubesc. Alte case ascund adulterul. Unele ascund violul. Fiecare perete dintr-o casă are ceva ce te face să pui urechea pe el și să asculți.
Acolo, printre cărămizi se zbat lacrimi, certuri, zâmbete, promisiuni, gângurit de copii, iubire, mulți de „Adio”, iertare și speranță.
Sunt multe case, dar nu-i nicăieri ca Acasă! Și e frig, e noiembrie și mulți se duc Acasă!
Cu drag, Mary!
