Îi îmbrățișai, ei se grăbeau spre alte brațe.
Puneai pe tine rochia cea mai frumoasă, dar gândurile și ochii se îndepărtau de tine spre alte drumuri, spre alte străzi, spre un alt cer. Pregăteai micul dejun, se mirau de ceaiul pus masă, de prăjitura perfectă. Se întrebau: Cine e în casa lor? Cine îi urmărește? Cine îi iubește?
De atâtea ori le povesteai despre dilemele, grijile și greșelile ei, iar ei nu te auzeau.
Îi îmbrățișai în nopți reci de iarnă, brațele tale erau ca niște raze de soare, le era cald, le era bine. Dar nu știau că tu le încălzește corpul înghețat. Le găteai, mâncau cu nesaț și cu poftă, doar că nu vedeau că tu rămâneai flămândă. Îi alintai, nu te vedeau.
Era invizibila din viața lor. Te căutau cu privirea în jur, dar te pierdeau la orizontul memoriei lor. Unii alergau în brațele tale, iar ei nu știau că tu îi aștepți mereu. Aveau multe reproșuri și învinuiri la adresa ta. Le auzeai. Nu te vedeau plângând.
Și uite așa la un moment dat devenim niște invizibile.
Dăruim iubire și ce avem mai bun. Sărutăm frunți distruse de febră. Tratăm răni și suflete. Dar nimeni nu ne vede. Strigăm când ne doare, dar nu suntem auzite. Alergăm pentru fericirea altora și uităm de noi. Și totuși nu cerem nimic.
Suntem uitate. Suntem pierdute printre gânduri străine și iubiri deșarte. Apoi, când ne pierdem. Când suntem luate de vânt, de nori negri și ploi reci de toamnă, suntem plânse. Se amintesc de noi când ceaiul este rece și masa nearanjată. Ne așteaptă, dar invizibila a dispărut. Oare unde e?
Pentru toate mamele!
Cu drag, Mary!
