Unii oamenii ne lasă și totuși nu știu cum se face că tot rămân în al nostru suflet

Unii oameni ne lasă.

Își iau hainele, fotografiile, cărțile și amintirile. Închid ușa după ei și nu mai apar. Nu mai scriu. Nu mai sună. Nu mai întreabă nimic și nici un simplu „Iartă-mă” nu-l lasă lângă ușa întredeschisă.

Pleacă fără să dea explicații, fără să privească înapoi. Nu mai contează răsăriturile pe care le-am întâlnit și apusurile pe care le-am petrecut cu o mie și una de visuri.

Sunt oameni care sunt ca prima ploaie în timp de secetă.

Apar în viața noastră atunci când suntem pierduți printre propriile gânduri, când credem că nu mai avem cale de întoarcere spre noi – cei de altădată.

Acești oameni ne dau mâna, ne arată că după orizont se află un nou început, un necunoscut care trebuie de descoperit. Ne șterg lacrimile, ne dau curaj, ne țin a lor brațe, iar în momentul în care soarele răsare de după nori, ei ne lasă și se duc pe a lor drum.

Mai sunt oameni care vin în viața noastră pentru a lua de la noi experiențe, lecții, iubire.

Trăiesc lângă noi emoții pe care niciodată nu le-au simțit. Înțeleg cum e să fii iubit cu adevărat. Își umplu sufletul cu multă dragoste, apoi ne lasă, pentru că noi le-am crescut aripile și le-am dat curaj să zboare.

Apoi, toți acești oameni devin străini și reci.

Însă, rămân adânc în al nostru suflet. Cu unii avem amintiri păstrate în mape pe nume „Secrete”. Cu alții avem săruturi sub lună plină.

Unii ne-au iubit. Alții ne-au ridicat la pământ. Au fost și dintre cei care ne-au călit și ne-au făcut mai puternici. Sunt așa oameni care rămân pe ale noastre circumvoluțiuni, chiar dacă au trecut mulți ani, multe toamne și părul ne-a înălbit.

Cu drag, Mary!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.