De multe ori ne agățăm de oameni doar ca să nu fim singuri.
Ne ținem de strâns cu mâinile de ei și credem că singurătatea înseamnă nefericire, că trebuie neapărat să fim înconjurați de alți oameni, că trebuie să avem un soț, copii, un câine sau o pisică.
Credem că așa e corect.
Credem că diminețile sunt senine doar dacă ne trezim lângă cineva, dacă are cine să ne pregătească clătite cu ciocolată și cafea fără zahăr.
Ne continuăm viața în stilul nostru absurd.
Dăm sfaturi și ne sărutăm pe buze în public. Ne ținem de mână, iar când afară plouă împărțim o umbrelă la doi.
Până într-o zi când simțim că am obosit să ne ținem strâns de oameni.
Înțelegem că ne-au amorțit brațele, iar inima este goală. Privim în jur și vedem că avem prieteni, iubit, copii, colegi și admiratori, dar noi nu suntem fericiți. Înțelegem că pata aceea fierbinte pe nume Iubire pe care trebuie să o simțim adânc în piept, niciodată nu ne-a ars, nu ne-a fript, nu am simțit-o.
Și, înțelegem că ne putem simți atât de singuri, chiar dacă aveam o relație de dragoste, avem prieteni și familie.
Cu drag, Mary!
