Cizmele negre – cea mai tristă poveste

Maria purta o batistă verde cu romanițe.

Era slăbuță și avea ochii căprui. Îi plăcea ploaia, iar în zilele libere pleca în pădure după ciuperci. A crescut de mică lângă pădure, iar în zilele în care taică -său se îmbăta și înjura pe toții sfinții, alerga în pădure, dormea pe unde apuca, mânca ce găsea, tatălui îi trebuiau vreo câteva săptămâni să se trezească din amețeală. Uneori se furișa în  camera lui, arunca vinul, lăsa doar o gură de vin pe care o amesteca cu apă, astfel grăbea luciditatea omului căruia îi apunea tată.

Dacă o iubea, nu știa, nu cunoștea iubirea oferită, în schimb se pricepea  să dăruiască iubire.

Avea grijă de toate pisicile părăsite și îi curăța de purici pe toți câinii găsiți pe la margine de drum. Într-o zi plecând la câmp, i-a ieșit în cale un dulău  ciobănesc, a încercat să-l mângâie, dar câinele a mușcat-o de mână, lăsându-i semn. A durut-o, dar nu a plâns.

O dureau ochii de la atâta plâns.

Și-a scos batista, și-a învelit rana sângerând, urmându-și drumul. Acesta era primul semn pe corp, pe suflet avea multe, despre ele nu vorbea, le tămăduia cu vise, cu speranță și iertare. Nu-i plăcea munca pământului, dar o făcea de nevoie. Cel mai mult îi plăcea să gătească. Visa să devină bucătăreasă și să hrănească  guri flămânde, dar visul s-a terminat o dată cu fraza tatălui: „Doar curvele se duc la învățat”.

Din acea zi a continuat să rupă buruienile din porumb, să curețe vița de vie și să răsădească răsaduri. 

Voia să fie iubită, chiar dacă nu știa cum arată cu adevărat dragostea. Maică-sa o iubea, dar iubirea ei se sfârșea la gătit și spălatul  hainelor. Iar taică-său niciodată nu a îmbrățișat-o. Poate când era micuță de tot și nu-și amintește. A căutat îmbrățișarea lipsită de acasă. A găsit-o.  Atunci când l-a cunoscut s-a gândit că poate cu el va cunoaște iubirea. Vecinii îi ziceau că nu-i bun băiat, să-l lase. Iar taică-său, nu-l plăcea.

Nici ea nu-l iubea, dar dorea să scape de nopțile dormite afară, de crizele tatălui și de suferință.

Spera că măcar el o va îmbrățișa. A îmbrățișat-o într-o seară lângă o fântână și i-a promis atât de multe. Maria a tăcut, undeva în adâncul sufletului l-a crezut și a sperat. Și-a îmbrăcat rochia de mireasă împrumutată, și-a încălțat cizmele negre, era în luna februarie, iar pe atunci, nimeni nu avea cizme albe. Mulți i-au zis că nu-i de bine. Nu a avut  încotro.

S-a străduit să fie o bună gospodină și gătea cum putea ea mai gustos.

Spăla, întreținea casa, hrănea animalele și aducea bani în casă. Așa a fost învățată, dar nimeni nu a învățat-o ce să facă când bărbatul care i-a promis susținere se va căca în curățenia și mâncarea ei, o va înșela, îi va lua banii și o va bate când nu aveau o bucată de pâine.

Ce să facă când mama îi zice să rabde, dar ea nu  mai poate?

Ce să facă când el o penetrează cu forța, apoi o alungă în ploaie? Ce să facă? Se învăța să rabde, iar când nu a mai putut, a dat vina pe cizmele negre încălțate la nuntă. „Negrul cizmelor mă urmărește”, le zicea Maria viitoarelor mirese care nu aveau pantofi albi.

Cu drag, Mary!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *