Vino lângă mine, vreau să îți povestesc despre doi oameni care s-au întâlnit întâmplător .
Nu și-au pus multe întrebări. Au ales să împartă o casă, aceeași ceașcă de cafea și câteva visuri.
Diminețile îi găsea grăbiți. Ea își prindea părul în grabă, bea cafeaua și alerga spre treburi .
El mai avea timp. Ea niciodată
Seara când se întorcea acasă spăla toate vasele din chiuvetă. Adună hainele de prin casă . Gătea cina. Și se grăbea să ofere o întrebare „Cum ți-a trecut ziua?”
El mai avea timp. Nu oferea răspunsuri . Ea niciodată și povestea despre tot și toate .
Despre ploi, furtuni, trecut și prezent. El asculta, sorbind din paharul cu vin. Nu mereu o înțelegea despre ce zice și ar fi schimbat multe la ea. Dar înțelegea ca e frumoasă cu toată imperfecțiunea ei . Deseori o credea o isterică care cere un film în doi, o simplă fotografie și poate o plimbare în serile calde de vară.
Ar fi plecat. Dar el mai avea timp. Ea niciodată.
Îi unea câteva răni nevindecate. El mai avea timp de corectare, greșeli, iertare. Ea niciodată. Și, totuși, în fiecare seară, se regăseau la aceeași masă, cu aceeași ceașcă de cafea golită, cu farfurii în chiuvetă, haine nestrânse și gunoiul nedus. Știau, nu dragostea îi ținea împreună, ci faptul că, dincolo de cuvinte, niciunul nu accepta să fie singur.
Până într-o zi…
Ea nu s-a mai grăbit dimineața. Ceașca de cafea a rămas neatinsă pe masă. El a privit-o fără să spună nimic și a încercat să o înțeleagă. Seara, nu a mai gătit.
Nu a mai strâns hainele, nu a mai întrebat „Cum ți-a trecut ziua?”. A adunat amintirile și le-a pus într-o valiză
El mai avea timp.
Ea, de data asta, a ales să își ofere timp ei.
Cu drag, Mary
