Noaptea gândurile mușcă din mine.
Gânduri negre, sumbre, cu multe întrebări. Ziua le amorțesc cu mult lucru, cu cărți citite, cu plimbări, cu cursuri, cu lecții. Iar noaptea ele mă lovesc în moalele capului și încep să caut ca să fac ceva. Scriu. Citesc. Beau cafea. Fumez. Cu amintirile nu am ce face, apar atunci când insomniile își fac loc în casa mea, în viața mea, în nopțile mele.
Da, uneori prea mult gândesc, prea mult analizez, prea mult mă întreb „Ce să fac?”.
Când nu știi de ce te doare cauți ajutor. Iar când știi din ce cauză ai o bubă pe creier și pe interior încerci să cauți soluții în cărți, în vedeo-uri, în orice. Doar că sunt goluri care nu pot fi umplute cu nimic, poate cu iubire. Însă, cine mai poate iubi? Cine mai poate fi sincer?
E al dracului de greu că nu mereu pot fi poetică și sunt tare bună la dat sfaturi, dar îmi pierd capul mai repede decât aș crede.
Și, niciodată nu am cerut de la nimeni mai mult decât un „Bună dimineața!” și un „Noapte bună!” sau poate și un „Ce mai faci?”. Dar e greu să te gândești la un om când nu-l simți, iar minte și timpul nu e pentru el. Și, nu sunt supărată, mereu i-am înțeles.
E straniu și paradoxal cum procedăm noi, oamenii, cu cei care ne-ar iubi cu adevărat.
Îi respingem. Îi folosim. Îi lăsăm în agonie. În schimb, suntem dependenți de cei care sunt gata să ne distrugă, să muște și să ne arunce la rechini. Nu știu care e sensul vieții și niciodată nu l-am căutat. Dar, nu știu cum se face că toți vor oameni buni, dar când îi au își șterg bocancii de ei.
Cu drag, Mary!
