Uneori, de teamă să nu repetăm greșelile trecutului, anticipăm momente și grăbim pașii.
Din frica de a nu simți din nou durerea, devenim precauți, calculați, convinși că astfel nu vom mai greși.
Dar greșelile nu țin doar de alegeri. Ele țin și de ceea ce purtăm în noi: rănile bine ascunse, tiparele din copilărie adânc înrădăcinate.
Atunci când alegem prin prisma acestor răni, fără să știm, inevitabil ajungem să ne doară din nou.
Însă, de fiecare dată când durerea reapare, primim o șansă de a ne întoarce spre noi înșine. Spre ceea ce simțim. Spre cine suntem cu adevărat. Spre adultul de azi și copilul din interior.
O relație de prietenie sau de dragoste, un prieten apropiat ori chiar un simplu partener de o vară, ne poate schimba profund felul în care ne privim pe noi și modul în care ne raportăm la oameni.
Putem învăța să nu mai acceptăm jumătăți de adevăr, să nu mai intrăm în relații în care nu putem fi autentici — cu tot trecutul, cu toate rănile și vulnerabilitățile noastre.
Începem să ne punem intenții, să alegem conștient, nu prin durere sau regrete. Ne dăm voie să fim iubiți și, la rândul nostru, să iubim.
Există relații care ne sunt ca niște oglinzi.
În ele vedem fiecare frică, fiecare rană, fiecare traumă (dacă există) și, paradoxal, acestea ne pot apropia de vindecare, de cicatrizarea rănii. Sunt oameni care ne readuc aminte ceea ce mintea noastră a încercat să ascundă, pentru ca odată să putem supraviețui.
Uneori, un simplu sărut poate trezi anxietăți, iar o îmbrățișare poate aduce teamă — fără să știm de ce, fără să înțelegem cauza.
Dar vine și momentul în care înțelegem de ce am ales anumiți oameni și anumite circumstanțe. Și acel moment poate fi începutul adevăratei vindecări.
Așa și eu, într-o zi de iarnă, am ales inconștient un om care m-a dus mai aproape de mine însămi, de ceea ce simt și ceea ce cred.
A durut, dar din acea durere am început să caut o ieșire.
Ședințele de psihoterapie au fost dificile, pentru că nu mi-a fost ușor să privesc durerea în față. Nu a fost ușor nici să-mi recunosc anumite adevăruri. Dar, pas cu pas, m-am reconectat cu mine, cu emoțiile mele, cu acea copilă care tânjea să fie văzută, auzită, iubită și înțeleasă.
Despărțirea a durut, nu am ajuns să fim împreună, dar m-a învățat să fiu mai aproape de mine.
Cu drag, Mary!
