Secetele trec. După nori, apare soarele. Viscolele se potolesc.
Oamenii pleacă, dar vin alții mai buni, mai calzi, mai iubitori. Asfințiturile sunt urmate de răsărituri. După iernile geroase, vin primăverile calde. După eșecuri apare succesul. După suferință cunoaștem fericirea.
Toate trec, dar durerea din suflet persistă cel mai mult.
Nu ne fac răi schimbările din exterior. Nu urâm, pentru că cineva e mai bun decât noi. Nu suntem invidioși, pentru că vecinul are mai mult decât noi. Nu bârfim, pentru că nu avem ce discuta altceva.
Suntem egoiști, falși, răi, pentru că nu știm să ne tratăm sufletul. Avem chipurile triste și ochi goi, pentru că sufletul este plin de regrete și frustrări.
Ducem în noi cuvinte nespuse, oameni pe care nu-i putem ierta, răni nevindecate. Trădările și dezamăgirile provoacă durere, iar atunci când în locul durerii nu punem iubire. Atunci când traumele și rănile nu le vindecăm, când nu iertăm și nu încercăm să fim cea mai bună versiune a noastră, devenim niște monștri care poartă măștile oamenilor frumoși.
Durerea trece greu, pentru că puțini putem ierta.
Puțini acceptăm fericirea altcuiva. Puțini înțelegem alegerile celor din viața noastră. De multe ori suntem răzbunători și ura ne orbește. Din aceasta cauză devenim reci și ne urâm unii pe alții. Sufletele care gem de durere răcesc această lume și cu părere de rău mulți tânguim în al nostru interior.
Cu drag, Mary!
