Eu te-am iubit. Te-am iubit sincer și nu am ținut cont de tipare.
Te-am iubit cu părul tău cărunt și cu bătăturile în palme. Te-am iubit cu a ta tăcere, cu ale tale pasiuni, cu ale tale defecte.
Ți-am iubit sufletul plin de ceață și de incertitudini.
Ți-am iubit ochii și pașii tăi lenți. Ți-am respectat alegerile și te-am lăsat să explorezi lumea, să acumulezi cunoștințe. Nu ți-am tăiat din a ta libertate, nu te-am sufocat cu gelozii, nu ți-am reproșat nimic. Te ascultam și îți arătam zi de zi cât de important ești pentru mine.
Apoi, te-am simțit rece.
Știam ce faci. Știam că mă minți. Știam că voiai să mă învinovățești pentru tot, fiindcă știai că greșești. Știai că porți cea mai mare vină. Știai că-ți pot citi ochii. Știai că pot spune „Nu” și „Da”. Știai că iert, dar nu mai dau șanse, acolo unde devin în plus.
Știai că te las să greșești. Iar greșeala te-a costat.
Timpul nu-l mai poți întoarce. Știu, dacă ai putea, multe ai corecta. Doar că, relația noastră s-a consumat. Iubirea mea s-a transformat în praf. Eu îmi tratez răni, încerc să am încredere în oameni și tare vreau să te iert.
Tu o ții de mână și le spui tuturor că ești fericit. O săruți pe frunte și îi alegi o stea de pe al tău cer. Îi șoptești „Te iubesc” și îi culegi flori.
Dar, vreau să știu dacă ai învățat din greșeli?
Dacă ai înțeles că în iubire trebuie să te implici trup și suflet? Ai înțeles că pasiunea și îndrăgostirea nu se egalează cu iubirea? Ai înțeles că sufletele oamenilor care iubesc nu sunt jucării? Ai conștientizat că viața e ca un bumerang, ce oferi aceea primești?
Cu drag, Mary!
