Suntem ca niște cărți.
Unii avem pagini galbene, învechite, cu miros înțepător. Avem coperte groase, trecute prin timp, cu multe capitole, cu notițe, cu însemnări, cu colțurile îndoite. Mai avem și pagini rupte pe care le-am încleiat bucată cu bucată. Privind atent vom observa lacrimile uscate, un cuvânt pe nume Dor, un „Te iubesc” pe jumătate scris, un „Iartă-mă”. Pe altă pagină vom găsi o casă, un nuc, lut în căușul palmelor, rochie de mireasă, chicotele copiilor. Câte un „Te aștept” și o rugăciune spusă în șoaptă.
Alții suntem cărți cu pagini albe care miroase a nou.
Coperți subțiri. Capitole puține. Și pe fiecare pagină întâlnim rebeliunea, căutarea, de sine, visuri, dorințe, frustrări, frică. Mai există vreo poezie, apusuri, răsărituri și ținutul de mână. Poate primul sărut. Poate primul sau ultimul. Poate… Nimeni nu știe sfârșitul. Iar începutul se află în cartea cu coperta de carton.
Mai sunt și dintre cei care sunt ca niște cărți pe care nu te atrag să le citești, dar când le deschizi te răvășesc, îți rup din inimă, dau cu tine de pământ și te fac să te întrebi: Cine ești? Iubești? Există păcate? Ești acolo unde vrei?
Aceste cărți nu au capitole. Paginile le sunt camerele sufletului. Și, în fiecare cameră ne ciocnim cu adevărul, cu o poveste prea cruntă. În camera patru este viol. În a cincea o înmormântare. În a șasea pumni în pereți. În a șaptea … Nu se zice. Se simte. Se trăiește.
Suntem ca niște cărți. Unii ușor de citit. Alții greu de deschis. Însă, toți aveam povestea noastră.
Cu drag, Mary!
