Și, poate că nu sunt ca toate fetele, dar când mă doare plâng cu ursul în brațe

Îmi plac la nebunie ursuleții de pluș.

Am o iubire aparte față de ei. Când îi iau în brațe mă simt mică și pentru câteva minute iubită. Parcă cu ei în brațe e mai ușor de plâns, de dus durerea și dorul, de povestit amintiri frumoase sau mai puțin frumoase, de băut ceaiul sau pur și simplu de privit pe geam când afară plouă. 

Cu toate acestea am doar un urs și acela cumpărat de mama(nu știu cum le ține minte pe toate, ce-mi place și ce nu).

Nici un iubit nu mi-a dăruit jucării, fiindcă ei credeau că eu nu sunt ca toate fetele. Ei îmi aduceau cărți și ceai din romanițe. Nici eu nu-mi luam urși de pluș, fiindcă îmi era frică că mă voi întoarce prea des în acea zi, în acea toamnă în care avionul îmi ducea mama spre o țară unde se câștigă bani. Iar eu rămâneam în singurătatea mea sufletească, cu greutățile mele, cu dileme, cu multe goluri, cu responsabilități și cu speranța că mâine va fi altfel. 

Da, din acea toamnă am început să iubesc ursuleții de pluș. Pentru că îi percep cu iubirea mamei, e cald, e bine, sunt în siguranță. 

Și, poate că nu sunt ca toate fetele, dar când mă doare plâng cu ursul în brațe. Ursulețul de la mama. 

Cu drag, Mary!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *