Pe ea o ascund în adâncurile trupului meu cicatrizat pe interior.
Ea are multe frici și multe secrete. Are o poveste pe care nu o povestește la nimeni. Are și un prenume la care ține tare și zice că așa își va numi fetița. Are răni care încă sângerează și amintiri care dor. O mai doare dorul și indiferența. Iar când are insomnii citește „Fetița cu chibrituri”.
Plânge mult, uneori mă înec în ale ei lacrimi, iar colacul de salvare îi sunt cuvintele.
Durerea o sublimează în istorii. Mai nou îi este frică de iubire, însă ea nu a fost iubită niciodată. Pe ea au secat-o. Ea a oferit totul. Ei i s-au dat jumătăți. Pe ea nimeni nu o cunoaște cu adevărat. Și, tare îmi place să o ascult la o țigară când îmi povestește despre David, băiatul cu care s-a sărutat pentru prima dată în grădina cu căpșuni. În nopțile cu insomnii îmi zice despre casa cu plopi și ciorile care o trezeau dimineața devreme.
Astăzi mi-a povestit despre fluturii din grădina copilării.
Am întrebat-o ce-i fac fluturii interiori. M-a lovit cu privirea ei intensă și mi i-a pus în palmă, erau în stare de putrefacție. Am luat-o în brațe și împreună coasem aripile fluturilor și le dăm culoare. Când ea nu mai poate, pot eu. Și, ea, copila mica cu un alt prenume, știe că Mary de azi mai crede în Iubire, în oameni, în speranță.
Cu drag, Mary!
