Se zice că indiferența apropie.
Fii indiferent și omul te va căuta, îți va scrie, te va apela. Fii indiferent și omul îți va duce dorul, te va dori mai mult în casa sa, în patul său, la o cafea, la o masă cu el. Fii pur și simplu indiferent. Răspunde greu la un simplu „Bună, ce mai faci?”. Nu ieși atunci când vrea el și niciodată nu trebuie să-ți recunoști sentimentele pe care le ai, le simți și ard în tine.
Așa se zice. Însă, eu sunt plămădită altfel.
Sunt condiționată într-o altă formă. Spun ce simt. Îți spun că-mi plac ochii tăi sau că aș vrea măcar câteva minute să-mi așez capul pe al tău umăr. Îți voi spune că prezența ta mă preface într-o fetiță mică și slabă. Nu mi-e rușine să-mi recunosc slăbiciunile. Nu voi nega că încerc să lucrez mult, foarte mult, doar ca mintea mea să nu fie ocupată cu tine. Voi recunoaște că din cauza ta am fost la pământ, iar sufletul meu a fost în doliu.
Voi spune că am iubit, dar am plătit cu multă durere.
Voi recunoaște că am acceptat să-ți joc jocul. Voi recunoaște că am ales să-mi pierd rațiunea și inima. Voi fi sinceră. Însă, indiferența pe mine nu mă apropie. Pe mine indiferența mă face rece. Nu cerșesc atenție și nici iubire. Nu-mi fac iluzii și nici nu caut răspunsuri la întrebări care nu au sens să fie puse.
Indiferența îmi seacă inima plină de iubire. Arunc lacătul și îl schimb pe unul nou. Eu sunt altfel. Pe mine indiferența mă transformă în piatră. Devin rece.
Cu drag, Mary!
