Nu există oameni răi.
În schimb, sunt copii neiubiți, apoi, ei au devenit maturi. Maturi care sunt supărați pe mama, frate, lume și soartă. Maturi care au fost abuzați, agresați, loviți, scuipați. Maturi care caută răzbunare. Maturi cărora li s-a spus rar sau niciodată „Te iubesc”. Maturi cărora de mici li s-a spus să nu plângă, să tacă, să fie cuminți, ascultători. Comozi pentru mama, tata, doamna învățătoare, pentru societate.
Copiii de altădată, sunt maturii cărora le este complicat să se conecteze cu ei înșiși, fiindcă prea des li s-a spus cum să facă, ce să facă și să nu contrazică pe cei mai mari.
Maturii care ascund în interior o durere enormă. Durere care în timp devine furie. Furie pe care o revarsă pe copii, angajați, parteneri de viață. Tot acești maturi deconectați de propriul Sine, continuă să perpetueze paternuri moștenite. Ei își învață băieții că nu trebuie să plângă, să fie puternici. Fetelor le zic să fie gospodine, ascultătoare și devreme acasă.
Și, tare rar sau nu spun niciodată „Te iubesc”.
Zac în durerea lor. Se scufundă încet ca într-o mlaștină. Ar iubi. Ar îmbrățișă. S-ar conecta cu cel de alături. Ar zice o vorbă bună și ar îmbrățișa. Însă, e greu să oferi ceea ce nu ți s-a oferit. E complicat să fii cineva care nu a avut astfel de modele. Își transferă regretele, urletele, frustrările, nemulțumirile, furia, spre ceilalți, în mai multe forme, fie în palme, pedepse, critică, violență verbală, psihică. În orice mod. Poate, poate, va fi mai ușor de suportat necunoscut din adâncurile lor.
Scriind acest articol, ajungând la ultima frază, mi-am amintit de tine.
Da, te-am învinovățit pentru cele făcute și nefăcute. Însă, într-o zi am găsit fotografia alb negru. Erai soldat acolo. Am stat o oră și ți-am privit ochii. Ți-am zărit în ei copilul ascuns la un colț de suflet. Copil chinuit și neiubit.
Știu, că m-ai fi iubit. Dar nu ai putut. Cum să iubești, când nu ai fost iubit nici măcar pe jumătate.
Cu drag, Mary!
