Semne de alarmă.
Și, m-am prefăcut că nu le văd. Mi-am pus mie însămi pe tavă stereotipuri, păreri dihotomice, gânduri străine care m-au influențat. Am zis că așa a trăit mama și bunica. Așa sunt relațiile – sacrificii, compromisuri.
Mă gândeam că poate sunt incapabilă, așa cum ziceai și tu, fiindcă mai greșeam.
Mă gândeam că poate nu m-ai fi pălmuit dacă nu te atingeam din greșeală cu vârful degetelor în timp ce ne jucam copilărește. Mă gândeam că iubirea pe care o merit trebuie căpătată prin multe sacrificii – timp, izolare, îndeplinirea dorințelor tale.
Credeam că atunci când eram tratată fără respect de persoanele dragi ție nu poți să fii în două tabere și nu ai cum să-ți expui părerea, să zici că nu accepți un astfel de comportament față de mine.
Încercam să fiu bună pentru tine și pentru ceilalți.
Doar ca să fiu iubită. Însă, alarmele mă asurzeau. Le-am ignorat. Persistau, din urechi s-au îndreptat spre creier. M-au amețit. Apoi, au acaparat tot corpul. Nu știam de ce leșin. De ce am dureri în fiecare părticică a trupului. Nu știam de ce am devenit pe jumătate surdă. Iar cealaltă parte nerațională.
Alarmele băteau. Mă epuizau. Iar eu tot continuam să le ignor. Până în ziua când am deschis o altfel de carte. Și am înțeles că alarmele pe care le evitam, îmi erau barca de salvare. Îmi rămânea să vâslesc.
A fost greu, dar am vâslit și am ieșit la mal.
Știi, iubirea nu este despre sacrificii.
Cu drag, Mary!
