Toți avem nevoie să fim ascultați și îmbrățișați

 

E toamnă târzie și e frig.

Oamenii vor acasă, vor ceai și ciocolată caldă. Pe chipurile lor se citește suferința. Vor să o ascundă după un zâmbet mimat, dar durerea, disperarea se ascund cel mai greu în zilele friguroase de toamnă sau de iarnă.

În stație e multă lume. Toți se grăbesc și tuturor le este frig. Toți vor ascultați și îmbrățișați.

El dorește să o sărute, iar ea îi întoarce obrazul. Ea scrie cuiva un mesaj. O atmosferă tensionată între ei. Oare azi se vor despărți?

***

Ea e blondă. Are ochii albaștri. Degetele îi sunt lungi și subțiri. Se grăbește undeva, nu-și ia ochii de la ceas. Apoi își mușcă buza. La un moment dat o lacrimă i se prelinge pe obraz. Și cui îi pasă? E doar o trecătoare. Oare de ce plânge? Oare unde se grăbește?

***

„Dar am iubit-o, atât de mult  am ținut la ea. De ce acum? De ce trebuia să aflu după atât timp? Eram fericiți. Înțelegi?”  Zice băiatul prietenului său care îl privește compătimitor. Are  frizura bine aranjată, barba îngrijită și buzele cărnoase. E frumos.  Oare ce a aflat? Oare l-a mințit iubita?

***

– Hai, du-te. Cu acest autobuz te duci acasă. Sau nu?

– Ba da, dar mai stau cu tine. Pe mine nimeni nu mă așteaptă acasă și e atât de trist. Știi, după moartea lui… mi-e greu să stau în acea acasă. Fiecare colț al casei îmi amintește de el. Simt că înnebunesc.

 E frig afară și-n suflete. Lângă mine e un om al străzii. Are și el un trecut. Are și el vise și dorințe. Ceilalți îl privesc indiferent. Vreau să-l îmbrățișez, dar el se ridică de pe scaun și pleacă, iar eu urc în microbuz și plec acasă, acolo unde nu mă așteaptă nimeni.

Cu drag, Mary!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *