Știam și eu. Știa și el că e greu să împarți iubirea la două inimi

„Bună dimineața” i-am spus zâmbind. Nu mi-a răspuns.

M-a luat în ale lui brațe și m-a sărutat pe frunte. M-am lăsat îmbrățișată și i-am inhalat adânc în plămâni mirosul pielii. Mirosea a cafea. Da, uneori era amar. Amar în priviri. Mar în tăcere. Amar în vorbe.

„Cum ai dormit?” l-am întrebat. A tăcut.

Și-a pus mâinile pe mijlocul corpului meu și mi-a dat din nou un sărut. De data aceasta pe creștetul capului. Știam ce înseamnă a lui tăcere. Știam că este indecis. Știam că vrea să plece de la mine. Voia să mă scoată din a lui inimă. Voia să mă elimine di a lui suflet. Dar îi era a naibii de greu, fiindcă pe a lui interior eram ca un tatuaj. Greu de șters. Greu de uitat.

Nu i-am mai dat întrebări. Am tăcut.

L-am privit în ochi m-am jucat cu a lui păr și i-am șoptit „Te iubesc”. Da, a fost primul bărbat pe care l-am iubit. L-am iubit adevărat și matur. L-am iubit fără așteptări și iluzii. L-am iubit așa cum nu am mai niciodată.

Acea dimineață a fost plină cu tăcere.

De parcă țineam doliu dragoste noastre. Știam ambii că acea zi din noiembrie va fi ultima pentru noi. Însă, ne-am prefăcut că totul este ca altădată, când sentimentele lui nu se împărțeau la două inimi.

„Iartă-mă, îmi iau hainele și plec.” Și-a luat adio printr-un mesaj. Știam și eu. Știa și el că e greu să împarți iubirea la două inimi.

Cu drag, Mary!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.