M-ai uitat? Sau poate nu.
Dar într-un fel s-a întâmplat. Am rămas fiecare cu ce am avut, cu ce am acumulat unul de la altul în acești 3 ani. Cu emoții, cu un „Te iubesc”, cu câteva fotografii în mape pe nume „Amintiri”. Ne-am rănit unul pe altul. Tu prin tăcere. Eu prin cuvinte. Am strigat unul la altul. Tu prin tăcere mută. Eu prin lacrimi, apeluri și rugăminți. Ne-am dorit să fim aproape, dar eram atât de îndepărtați unul de altul, atât de străini și atât de rece ne era. Ne uneau rănile interioare și conflictele. Nimic altceva.
Știi, nu mai caut vinovați. Doar rămân cu un „Mulțumesc” și îmi continui drumul pe care l-am ales.
Dar în viața mea tu ești un început care m-a adus mai apropae de mine însămi. Un început în care am trăit intens și în toată această intensitate mi-ai oferit umărul tău, brațele tale. Poate că nu mai avem nevoie de explicații, nici de scuze. Am fost ceea ce am putut fi atunci. Și, poate că a fost suficient.
Tot ce mi-a rămas este curiozitatea:
Cum ești? Ce faci acum, după toate alegerile pe care le-ai luat?
Mai ai insomnii? Îți mai îneci emoțiile în câteva pahare cu vin? Mai fugi de tot cine ești cu adevărat și te închizi în carapacea ta? Ești mai fericit acum, după acea zi de 10 august în care ai închis trecutul luând cutia Paradis?
Eu am ales să merg mai departe, chiar dacă a durut. Am ales să te port cu respect în amintirile mele și să nu îmi fii regret, ci o experiență cu momente frumoase și mai puțin frumoase. Am ales să închid trecutul mulțumindu-ți în sinea mea pentru zilele în care mi-ai fost alături. Restul nu mai contează.
Să îmi fii fericit, dar nu uita, oamenii din viața ta îi poți schimba. Însă, poveștile se pot repeta, atunci când rănile încă sângerează, iar în suflet e ca după război.
Cu drag, Mary!
