M-am născut într-o lume unde iubirea este înlocuită cu ura.
Acolo unde invidia este la ea acasă. Acolo unde contează cum te îmbraci, cum arăți și averea părinților. Îmi era greu să o înțeleg pe învățătoarea care acorda mai multă atenție copiilor cu părinți avuți.
Nu înțelegeam vecina care își bârfea soțul la fântână, desigur, în timp ce scotea căldarea cu apă. Nu puteam să-mi explic faptul că unele femei nășteau copii, chiar dacă nu puteau să-i crească, neavând suport material și condiții normale, cu pretextul: „copii sunt darul de la Dumnezeu.”
Iar cel mai mult nu puteam să o respect pe vecina care avea un copil bolnav, iar ea nu-i acorda atenție. Consuma alcool. Acel „copil”, avea 30 de ani, cerșea și își certa mama. Uneori o întreba de ce l-a născut, de ce nu l-a omorât.
Îmi era milă, luam de acasă făină, ulei, legume și i le dădeam, crezând că-i va găti acelui băiat care era încă un copil chinuit și cerșetor de iubire. Doar că ea le ducea în schimbul unei sticle de vin.
Atunci a fost momentul în care am înțeles că sunt și altfel de mame.
Mame pe care nu le poți iubi nici pentru simplu fapt că ți-a dăruit viață. Ce să faci cu viața care e într-un cărucior cu rotile, într-o casă plină de șoareci, într-un pat cu cearșafuri murdare? Ce să faci cu viața în care nici speranța nu te mai ajută? El o blestema zi de zi. Apoi, într-o zi a dispărut, nu l-a căutat nimeni. Doar cerul a plâns.
Cu drag, Mary!
Esti un suflet bun, Mary.
Mulțumesc.