Și îmi este frică de Iubire și de al tău necunoscut.
Îmi este frică de „Crede-mă” și „Hai, să construim ceva frumos”. Mi-e frică de a ta privire și de al tău dulap plin cu schelete. Mi-e frică de „Rămâi cu mine” și „Te vreau mai mult decât ieri”. Mi-e frică de începuturi, de ținutul de mână și de sărutul pe frunte.
Mi-e frică de brațele tale și felul în care mă privești.
Mi-e frică că Eu s-ar transforma în Noi. Mi-e frică în ceea ce mă pot metamorfoza – într-o tâmpită cu inima pe tava ce ți-o dă să o devorezi și știu că atunci când cred că iau decizii raționale, de fapt la fel sunt emoționale. Însă fără emoții aș fi moartă și nici frică nu aș mai avea.
Mi-e frică de tot ce nu e și de un viitor care nu poate fi.
Mi-e frică de durere și de tot ce nu e tratat pe interior.
Tu zici de iubire. Eu zic că victima își atrage călăul. Dependentul pe codependent. De fapt, ne alegem oamenii care își ling aceleași răni interioare.
Nimic nu e întâmplător. Nici tu. Nici eu.
Spune-mi, oare chiar mi-e frică de iubire?
Cu drag, Mary!
