Lume, ai mușcat din mine bucăți de carne vie.
Apoi, ai scuipat-o în nămol și în noroi. Lume, mi-ai tăiat aripile și mi-ai zis că trebuie să fiu ca tine – gri, rece, colțuroasă. Lume, mi-ai legat ochii și m-ai aruncat în întuneric. Mi-ai spus să te ascult, să-mi pun în buzunar fricile tale și să merg pe drumul pe care tu l-ai bătătorit. Mi-ai spus că la stele nu se ajunge, iar fetițele trebuie să fie cuminți și ascultătoare. Mi-ai spus că există mulți de „Trebuie” și încă mai mulți de „Nu se poate”.
Lume, mi-ai șoptit că trebuie să pot de toate.
Trebuie să știu a găti și a călca cămăși. Trebuie să învăț bine la școală și să fiu ascultătoare. M-ai luat de mână și m-ai pus la colț când mi-am pictat sufletul pe o coală de hârtie. Interiorul meu era străin pentru exteriorul pe care tu îl construiai zile și ani la rând. Nu l-ai acceptat și mi-ai dat o palmă. M-a durut.
Ți-am spus că ești bolnavă și putredă.
Tu, te-ai mâniat și mi-ai pus doi în catalog. Ai continuat să clădești în mine temerile, dilemele, rănile, legile tale. Când m-am împotrivit răceala ta m-a lovit în dreptul pieptului. Acolo s-a format o prăpastie în care mi-am îngropat visurile, dorințele, micile bucurii și speranța.
Am lăsat în întunericul din prăpastie părți din mine, părți adevărate, colorate, diferite, individuale.
Și, pe zi ce trecea eram atât de apropiată de tine, eram așa cum îți doreai – cu ochi legați, cu limite, cu greșeli duse din generație în generație. Însă eram atât de străină pentru mine însămi.
Lume, de ce ești așa de dură? Lume, de ce din îngeri ne transformi în oameni duri cu inimi de gheață?
Cu drag, Mary!
