Nu mai caut eternitatea.
Nu mai caut iubirea veșnică. Nu mă visez mireasă și nu-mi fac planuri de căsnicie. Pentru că toate astea sunt o parte a naivității, o copilărie nevinovată care visează la o iubire ca în basme. Rochie de mireasă, flori și inimioare, toate astea, o bună parte, ne le impune societatea. Mereu există acel „Trebuie”.
Trebuie să te căsătorești, trebuie să naști copii, trebuie să ai un soț. Da, e frumos să fii iubită, să ai copii și un soț iubitor. Doar că toate au un început și un sfârșit. A avea soț și copii nu înseamnă a fi mereu fericită și împlinită. A fi căsătorită nu înseamnă că ai cunoscut iubirea necondiționată.
Căutăm eternitatea, dar nu ne asumăm faptul că nimic nu e veșnic. Nu caut iubirea eternă. Caut fericirea.
Omul cu care să mă simt naturală, iar prezența lui să nu mă subestimeze. Omul care să aprecieze lucrurile mici și să-mi zică „Mulțumesc” pentru simpla omletă pe care am gătit-o. Să alerge cu mine prin ploaie și să nu-i fie rușine să fie el însuși, cu defecte și calități.
Acel om care să nu dorească a mă schimba, să nu mă critice, dar să fie mândru cu mine și să mă țină de mână oriunde și oricând. Omul cu care să fiu respectată și înțeleasă, cu care să trăiesc fiecare clipă și să mă simt fericită.
Mulți vor iubiri eterne, puțini știu să le construiască.
Cu drag, Mary!
