Din momentul în care plânsul nostru se transformă într-un ecou care răzbește pereții spitalului, iar cei din jur sunt fericiți că s-a mai născut un pui de om, din acea secundă viața noastră își începe cursul.
Creștem. Facem cunoștință cu această lume. Apoi, înțelegem că oamenii frumoși la chip, nu mereu au și un suflet la fel de frumos. Cădem, ne ridicăm și ne continuăm drumul. Ne îndrăgostim. Ne dezamăgim. Suferim.
Ne mor părinții și copiii. Ne trădează ce-i pe care i-am iubit enorm.
Pierdem speranța, curajul și încrederea. Ne întrebăm de ce nouă ni se întâmplă cele mai grele încercări. De ce noi trebuie să suferim, să cădem de atâtea ori?
Ne pierdem în propriile gânduri și frici.
Lăsăm totul și plecăm peste mări și țări, doar ca să ne construim un viitor sau fugim de amintiri și de dorul oamenilor pe care i-am iubit. De multe ori credem că nu mai există nici o lumină la capătul tunelului, dar viața are grijă de toate.
Ne îndrăgostim din nou, mai profund, mai adevărat.
Iertăm. Ne îndeplinim visurile și dorințele. Întâlnim oameni care ne dau aripi și înțelegem că nimic nu a fost în zadar. Din toate greutățile și greșelile am învățat. Am devenit mai atenți și mai calculați. Ne-am maturizat, iar viața a avut grijă să le așeze pe toate la locul lor.
Cu drag, Mary!
