E târziu.
Blocurile — cutii de chibrituri din beton — stau ferm și de neclintit, dar unele geamuri sunt încă pline de lumină. Semn că cineva nu doarme.
Poate cineva lucrează. Altcineva stă la povești, căutând să fie ascultat, auzit, înțeles.
Poate cineva e încătușat între gânduri – anxietate, insomnii și întrebări fără răspunsuri.
Poate cineva își leagănă copilul. Sau poate altcineva tocmai a venit de la muncă – tălpile amorțite, spatele împietrit, mintea extenuată.
Fiecare geam aprins are povestea sa. O lume mică și tăcută în miezul nopții.
Unele dintre aceste geamuri ne aparțin.
Miezul nopții ne prinde pe fiecare dintre noi, cu gânduri, griji, regrete și dorințe. Unii dormim patru ore, alții mai mult. Și, poate, ne vom trezi obosiți, cu aceleași întrebări. Ne vom bea cafeaua în grabă. Vom alerga spre stație. Vom face scroll la fotografii cu zâmbete, cu vieți relativ perfecte. Ne vom întreba: De ce la noi este altfel? De ce ne merge prost? De ce nu avem timp, bani și succes?
Unii vom respira adânc și vom aștepta să treacă încă o zi.
Ne vom lua de mână speranța. Vom plânge sau poate vom căuta soluții, înlocuind gândurile intruzive. Poate vom ajunge la conștientizări. Înțelegând că nu este nevoie să căutăm sensul vieții, deoarece viața este însăși sens. Ne vom ridica privirea spre cer, aducându-ne aminte că deseori este nevoie să facem ceea ce simțim, pentru că lăsând pentru altădată, ar putea fi prea târziu.
Alții ne vom reîntoarce din nou la aceleași situații. Ne vom autobiciui pentru tot ce am făcut și nu am făcut. Și, iarăși va fi târziu.
Miezul nopții.
Geamuri. Lumină.
Oameni obosiți care mai au visuri.
Oameni…
Cu drag, Mary.
