El are ochii verzi. Verde crud ca iarba primăvara.
Nu vorbește mult, dar îi place să mă asculte. Nu vrea să știe cum am fost și cine am fost cândva de mult, când eram pe drumuri diferite. Nu dă întrebări, pentru că poate să-mi citească gândurile.
Lui îi place liniștea. Iar eu îi înțeleg tăcerea.
A iubit. A sperat. A avut așteptări. I s-au spulberat visuri. A greșit. A avut regrete. A spus „Adio”. A încercat să repare ceea ce de mult era scrum și cenușă. Ne-am scufundat în întunericul din cameră și ne ascultăm inimile.
El altfel îmi dă părul după ureche – mai cald, macu multă tandrețe.
Pielea lui miroase a mare, iar pe buze are o mie de păcate. El e de pe Marte sau poate de pe Venus. Nu știu dacă poate iubi și dacă a iubit vreo dată, dar știu că lângă el pot găsi liniștea pe care am căutat-o întotdeauna.
Eu nu sunt a lui. Nici el al meu.
Nu avem viitor și nici speranțe. Suntem minute și secunde. Suntem respirații sacadate și dragoste la nouă dimineața. Suntem șoapte și urme de săruturi pe piele. Suntem răsărituri și asfințituri. Suntem „Bună dimineața” și „Noapte bună”. Suntem azi, mâine nu se știe.
Cu drag, Mary!
