M-am plimbat azi pe peronul gării.
Am pășit atent prin gara în care ai fost și tu cândva. Moldova-Rusia. Acesta era drumul tău. Lipseai mult de acasă și veneai doar pentru o săptămână sau două. Nu știu cum. Nu știu de ce, dar azi mi-am amintit că sunt fiica ta.
Tu, mereu mi-ai fost străin.
Mereu ai lipsit din viața mea, chiar și atunci când erai prezent fizic, 24 din 24. Nu mi-ai citi povești. Nu m-ai pupat. Nu m-ai ținut de mână și niciodată nu mi-ai spus „Te iubesc”.
Ție nu-ți pasă. Și, nu sunt supărată.
Nu te mai urăsc. Nu-ți mai doresc răul. Te-am iertat pentru tot și pentru toate. Însă, vreau să știi că am terminat o facultate, că scriu ca tine, că nu sunt căsătorită, că am fost în două relații și ambele au eșuat.
Da, ai avut dreptate când spuneai că nu sunt complicată, dar puțini vor putea să mă iubească și să mă descopere cu adevărat.
Eu am devenit mult mai mult, decât îmi spuneai tu că voi fi. Știi de ce?
Pentru că, am avut-o pe mama. Femeia care nu m-a lăsat nici o clipă. Femeia care mi-a dat carte, iubire și educație. Femeia pe care tu nu ai iubit-o niciodată. Femeia pe care ai luat-o de mireasă într-o iarnă geroasă. Femeia care ți-a dat totul. Femeia care te-a iubit până în ultima clipă.
Femeia care m-a învățat să iubesc.
Cu drag, Mary!
