Toți am avut pe cineva care a coborât peste noi ca o furtună.
Cineva care a fost ca un vulcan ce își lăsa lava în toate părțile. Cineva care a intrat în al nostru suflet și a început război. Ne-a golit. Ne-a dezmembrat de visuri, de dorințe, de noi înșine. Ne-a băut până la ultima picătură de speranță.
Ne-a impus să credem că iubirea este o iluzie, fiindcă dezamăgirea cea mai mare e atunci când iubim pentru prima dată, când suntem gata să mergem cu omul de alături prin foc și jăratic, când ăl credem orbește, iar cel de lângă noi se folosește de încrederea noastră. După această înfruntare suntem nevoiți să ne revenim, să ne adunăm bucățile din noi – suntem ca un puzzle.
Vrem să mai credem în oameni și în vorbe.
Dorim să ne lăsăm fără frică în brațele celui care ieri ne era nimic, iar astăzi ne este totul. Însă, ne este frică. Ne ascundem după măști severe și autoritare. Tăinuim romantismul din noi. Ne prefacem că nu ne mai pasă și că într-o societate inumană, noi, am devenit o parte din ea. Comparăm trecut cu prezentul și noaptea târziu ne lingem rănile sângerânde.
Cerem iubire, dacă mai este.
Măcar un obraz ars de soare. Niște palme care poartă pe ele ploaia lunii mai. Două buze crăpate de vânt. Însă, noi, nu mai știm dacă mai putem oferi jumătate din inima noastră. fiindcă ce ne-am face dacă am rămâne fără nici o bucată din inimă?
Și, cine mai poate iubi ca prima dată?
Cu drag, Mary!
