Dorul doare.
Dor lacrimile. Dor ușile închise și plecările fără explicații. Doare când aripile îți sunt frânte. Doare când drumul vostru se termină, apar intersecții, iar fiecare își alege calea sa, stelele sale, cerul său, soarele său, orizontul său.
Doare când dai totul.
Atenție, grijă, bucăți din suflet, timp, compromisuri, săruturi pe frunți bolnave, răsărituri de soare și ploi călduțe de vară. Iar în schimb ți se dă minciuni sau totul pe jumătate.
Doare când trebuie să te prefaci că este totul bine, că dorul nu doare, că nimic nu s-a întâmplat, că în casa ta nu lipsește un om, că la întrebarea „Cum ești?”, trebuie să răspunzi „Sunt bine.”
Doare când ai crezut în iubire și-n oameni. Ai dat totul, dar nu ți s-a dat nimic.
Dar oare tu ai dat părți din a ta inimă pentru a fi răsplătit sau ai oferit necondiționat? Oare trebuie să-ți pierzi speranța și încrederea în oameni?
Oare trebuie să te agăți de un trecut consumat și să învinovățești oameni care ți-au rămas amintiri? Oare trebuie să te biciuiești, pentru că ai greșit, pentru că ai iubit, pentru că ai crezut în doi ochi și într-un „Te iubesc”?
Dă-ți voie să greșești.
Dă-ți voie să iubești din nou, mai cu pasiune, mai matur, mai cu încredere. Dă-ți voie să cazi în două brațe puternice. Ridică capul sus, luptă pentru visurile tale, pentru tine, pentru dorințele tale.
Cu drag, Mary!
