Dacă durerea ar fi fost om i-aș fi spus „Te iubesc”

Dacă durerea ar fi fost ceva palpabil și vizibil, aș fi împodobit-o cu romanițe.

Aș fi luat-o în brațe și i-aș fi arătat apusurile. În fiecare dimineață i-aș fi arătat apusurile. În fiecare dimineață i-aș fi pregătit ceaiul preferat și fruntea ei aș fi acoperit-o cu săruturi dulci. Aș fi întrebat-o msi des ce simte când afară plouă, când norii sunt grei, iar cerul e un tot întreg cu pământul. I-aș fi citit cartea preferată, iar în palme i-aș fi desenat cu degetul inimioare.

Dacă durerea ar fi fost om i-aș fi spus „Te iubesc”.

M-aș fi plimbat cu ea prin roua dimineții și aș fi dus-o să vadă ce-i dincolo de orizont. I-aș fi zis că salvarea nu este căderea de la etajul șapte. Iar cicatricele sunt semne divine, semn că a rezistat, că a învins, că este eroul propriei sale vieți sau existențe. I-aș fi spus că e un pescăruș care își poate îndrepta fața spre vânt și să nu aibă frici. Iar zborul este sursa descoperirii acestei lumi și poate fi desăvârșit, frumos, divin.

Dacă durerea ar fi fost om, pe urmele lacrimilor uscate i-aș fi pictat raze de soare, iar ridurile le-aș fi lăsat în grija timpului – să le adâncească și să le accentueze intensitatea, carisma și sensul lor. 

Dacă durerea…

Mă iau în brațe și îmi desenez în palme inimioare. Sunt pescăruș, simt vântul pe penele strălucitoare. Luna se contopește pe retina ochilor. Orizontul îmi devine scop. Îl voi escalada. Oare după el se află Paradisul?

Cu drag, Mary!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *