Unii oameni ne lasă. Nu pe o zi sau două. Nu pe o săptămână sau o lună. Nu pe un an, ci pentru totdeauna

Unii oameni ne lasă.

Nu pe o zi sau două. Nu pe o săptămână sau o lună. Nu pe un an, ci pentru totdeauna. Și vrei să-i apelezi, dar numărul este deconectat. Îi cauți pe rețelele de socializare, demult nu au fost pe acolo. Bați la ușa casei lor, dar nimeni nu-ți deschide. Știi că nu se vor mai întoarce, dar încerci să crezi că trăiești un vis, iar mâine, odată cu răsăritul soarelui totul va fi altfel.

Ți-au mai rămas niște haine în dulap, pe care le miroși în fiecare zi, de frică să nu uiți mirosul cel cald, miros de rouă, de ploaie, de primăvară.

În fiecare seară, la cină, pui o farfurie și un pahar în plus pe masă. Poate tot ce a fost e doar o minciună. Poate vor veni. Mai ții țărâna în mână, nu ai putut să o arunci. O mână de pământ poate cântări mai mult, decât o tonă. Știi că de azi nu va mai avea cine să te apeleze așa pur și simplu, nu va mai avea cine să te înțeleagă, cine să te ierte.

Doare până la sânge, oamenii nu se pot înlocui.

Pe oameni nu-i poți reîntoarce de printre nori. Totuși, crezi că atunci când e o zi însorită, cei pe care i-ai pierdut se bucură împreună cu tine. Iar atunci când cerul cerne picături de apă, ei plâng împreună cu tine.

Adormi cu hainele la piept și cu țărână strânsă în pumnul palmei. Poate totul a fost un vis.

Cu drag, Mary!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.