Mi-a trebuit câteva palme de la viață și mușcături de buze, lacrimi ascunse ca să înțeleg că acolo unde sunt doi, trebuie să fie mereu doi, nu unu, nu trei.
Mă refer la cuplu. Din momentul în care doi se transformă în unul, doar unul trage relația după el, se străduiește să repare golurile, comunică, zice ce-l doare, bate cu pumnii în pereți și încearcă să tragă dragostea din nămol ca să nu se sufoce, iar celălalt e doar un spectator indiferent, ar trebui să cedeze la momentul potrivit, ca mai apoi să nu descopere că-i un om manipulat, extenuat și cu visuri ucise.
Un al treilea care ar putea apărea într-un cuplu poate fi amanta, rudele sau chiar mama.
Da, se întâmplă în unele relații ca unul din parteneri să fie influențat de mama atunci când este vorba de intimitate și de alegeri ce se referă strict la relația dintre doi oameni maturi.
O mamă mereu își vrea binele copilului său, dar unele sfaturi din partea mamei pot fi subiective, ținând cont de faptul că nimeni nu știe mai bine problemele cu care se confruntă relația, decât cei doi oameni care fac parte din ea.
E frumos atunci când o mamă te ajută. Dar în toate sunt o limită, vine momentul când trebuie să te decizi și să conștientizezi că ai capacitatea de a rezolva unele situații, fără ca să implici alte persoane.
Nu există situații de mijloc. Înșelarea nu e o scuză, e un gest cu finalitate exactă – despărțirea. Da, sunt cazuri când după o asemenea greșeală celălalt partener iartă și relația devine mai puternică. Dar e nevoie de maturitate de ambele părți, de înțelegere și susținere.
Când un al treilea e totul, iar tu ești în plus, nu trebuie să speri, să rabzi și să plângi. Trebuie să-ți faci valiza și să pleci în lumea ta.
Apoi, să accepți doar o relație matură și corectă, unde 2=1+1.
Cu drag, Mary!
