Un cuvânt. O multitudine de emoții pe care le numim amintiri.
Fiecare dintre noi are un loc, o casă, un drum, o fântână, un izvor, un deal, un cotlon și câțiva oameni pe care îi metamorfozăm în acest cuvânt sublim. Dor.
Dor de timpul când ne erau bunicii mai tineri, drumurile mai pline de voci, de jocuri, de copii, de vecini, de prieteni.
Iar casele cu ferestre albastre care găzduiau cu mândrie mușcatele, nu erau triste, vândute sau părăsite. Fântânile erau mai des vizitate. Ulițele mai mult bătătorite de pașii grăbiți a oamenilor și de copiii care se jucau până seara târziu.
Dor de gardul la care ne vedeam la o vorbă cu buna prietenă.
Dor de cerul mai plin cu stele care nu părea așa de îndepărtat când ne așezam pe iarba grasă și vedeam norii în forme de inimi. Dor de poarta verde din lemn unde ne stă copilăria. Dor de cuptorul cald și de o poveste spusă a nu știu câta oară, dar o ascultăm de parcă prima dată o auzim. Ne este dor, poate am îmbătrânit, poate timpurile sunt mai altfel. Poate a venit timpul să fim și noi ca ceilalți care ne repetau mai mereu: „Pe vremea mea…”
Dor de noi – cei de cândva, mici, neavând cheia vieții de adult la gât.
Dor de o iubire pe care nu am deținut-o niciodată – iubire de mamă sau poate de tată.
Dor de ceva, de cineva.
Dorule, ție de cine îți este dor?
Cu drag, Mary!
