Există adevăruri pe care ceilalți le neagă.
Sunt adevăruri care mocnesc în tăcere. Sunt adevăruri care se ascund după „Lasă, Dumnezeu e mare și îl va pedepsi”. Sunt adevăruri greu de acceptat și ele stau pitite după negare.
Adevărul a bătut la ușa poliției, s-a agățat de epoleți, buricele degetelor erau carne vie. A fost alungat și i s-a spus printre dinți că se mai întâmplă.
Adevărul a căutat o ieșire și a ieșit pe poartă.
A fugit. S-a prefăcut în pași mici, umbre, țigări pe jumătate fumate, pahare de vin aruncate, dușuri lungi.
Într-o noapte a fost fumat. Tot ce a fost refulat ar fi trebuit să fie aruncat de la etajul 7. Însă două mâini puternice l-au tras și i-a zis că mai există o speranță. Ușa balconului s-a închis.
Adevărul a îngenunchiat, iar printre sughițuri, obscuritatea era strivită de strigătul disperării „Nu vreau să mor”.
Și, nu s-a pierdut. Acest adevăr ignorat de toți ceilalți a devenit o multitudine de cuvinte. Cuvinte pe care unii le contestau. Iar alții le asedia cu lacrimi, cu amintiri, cu regrete. Cuvinte în care unii se regăseau. Alții se pierdeau. Adevărul care într-o zi nu mai dorea să aparțină acelui cer înstelat a ajuns o palmă de artă care încerca din răsputeri să fie ceea ce a dorit de la început. Mai mult iubit. Mai puțin îmbrâncit.
Spune-mi mă mai ții minte? Cuvintele mele te dureau. Ai încercat să mă strivești. Am reușit să scap din mâinile tale robuste. Azi te scriu în metafore, proze scurte, în poezii. Uneori ești o lacrimă. Alteori o înjurătură. Nu m-ai iubit. Dar cine mai iubește adevărul?
Cu drag, Mary!
